va roga sa ma ajurati
1. Ce legătură există între 1 Decembrie 1918 și poporul român?
2. Cine era Dumitrița și unde locuia ea?
3. Ce s-a întâmplat cu fiecare din părinții Dumitriței și de ce?
4. Cum se numea împărăția despre care vorbea Dumitrița?
5. Ce ne povestea Dumitrița că s-a întâmplat până la urmă cu acea împărăție?
6. Ce sarcină îi dăduseră locuitorii din Bruiu bunicii Dumitriței?
7. De ce a început să plângă Dumitrița?
8. Cum s-a îmbrăcat Dumitrița pentru a merge la Marea Adunare de la Alba Iulia?
9. Ce spuneau oamenii pe care Dumitrița îi întâlnea în drumul spre Alba Iulia?
10. Cât timp a mers pe jos fata până a ajuns la Alba Iulia?
11. De ce se îmbărbăta Dumitrița?
12. Cum se îmbărbăta Dumitrița?
13. Ce a simțit Dumitrița atunci când a ajuns pe câmpia de lângă Alba Iulia și de ce a simțit fata așa?
14.Ce i-a spus Dumitriței bătrânul care a luat-o în brațe?

va pun si textul
Cel mai mare și mai fericit moment din istoria noastră s-a desfășurat la 1 Decembrie 1918.
La 1 Decembrie 1918 s-a înfăptuit Unirea tuturor românilor. Adică Unirea cea mare. Cum s-au petrecut lucrurile o să aflați de la cineva care pe atunci era fetiță ceva mai mărișoară ca voi.
Se numea Dumitrița. Trăia în satul Bruiu din Transilvania. Ea povestea:
– De micuță am tot auzit că era un război mare. Pe noi ne stăpânea atunci împăratul Austro-Ungariei. În acel război tata a murit pe front. Mama s-a îmbolnăvit și s-a dus și ea pe cea lume. Am rămas numai cu bunica. Spre toamnă s-a auzit că Autro-Unga- ria a fost înfrântă. Că popoarele subjugate s-au răsculat. În locul acelei împărății fiecare popor și-a alcătuit țara lui. Într-o zi bunica mi-a spus:
— Să știi, fetițo, că românii din Transilvania se adună la Alba Iulia să hotărască unirea cu frații noștri din România! Să fim toți la un loc și să alcătuim o țară mare și puternică! Pe mine m-a ales satul printre cei care trebuie să meargă la acea mare adunare. Acolo am să stau vreo patru-cinci zile. Și zic ca tu să rămâi acasă, să îngrijești de orătănii.
Mai rămăsesem de multe ori acasă singură. Dar acum am început să plâng. Plâns mut, numai cu lacrimi multe, șiroaie.
– De ce plângi, Dumitrițo? m-a întrebat bunica. Ți-i frică să rămâi singură acasă?
– Nu, bunico, dar mi-i jele că nu merg și eu la Alba Iulia, să văd acea adunare!
Bunicii i s-a făcut milă de lacrimile mele și s-a răzgândit. A rugat vecina să aibă grijă de casa noastră. Apoi mi-a zis să mă încalț cu opincile noi și să mă îmbrac cu cojocel de sărbătoare. Că era vreme de iarnă cu ninsoare și ger.
Am pornit cu vreo treizeci de oameni din sat, cu steaguri în trei culori. Am mers așa o zi întreagă. Pe drum s-au adunat de prin multe sate sute și sute de oameni. Toți fluturau steaguri. Bucuroși, veseli, fericiți își ziceau:
– De-amu n-om mai fi supuși nici la nobilii tirani, nici la împăratul austriac, ci vom trăi slobozi în țara noastră, în România Mare! Mândră tare și cu inima bătând gata să-mi spargă pieptul de bucurie, mă rânduiam și eu printre hotărâtorii Unirii. Și-mi tot potriveam glasul să fac strigare, odată cu toți:
– Vrem Unirea! Vrem Unirea! Trăiască România Mare!
Noaptea am ajuns aproape de Alba Iulia. Am dormit într-o căruță pe marginea drumului. Mi-a fost cam frig. Dar mă îmbărbă- tam zicând în sinea mea:
– Ce? Lui Mihai Viteazul, lui Horea, lui Avram Iancu le-a fost ușor? Ei au murit pentru unirea noastră, iar eu să mă vaiet că-mi clănțănesc o țâră dinții de frig?
A treia zi am ajuns pe câmpia de lângă Alba Iulia. Când am văzut câtă omenire se adunase acolo, m-am simțit necuprins de mândră că sunt româncă și că mă aflu între românii hotărâți să făptuim unirea tuturor fraților!
Strânși în jurul a douăsprezece tribune, mii și mii de oameni din toată Transilvania strigau din toate puterile, de se cutremura cetatea Alba Iulia:
– Vrem Unirea!
Și cântau:
– Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!
Cântau, de asemenea, “Pe-al nostru steag e scris Unire!”
Pe bunica au poftit-o într-o sală mare, frumos zugrăvită, unde se aflau la sfat toți conducătorii Transilvaniei. M-a luat și pe mine. Ce minunății am văzut acolo! Ce vorbiri înflăcărate am auzit atunci! După ce acei conducători au votat Unirea cu mare bucurie, afară, pe câmpie, doisprezece cuvântători s-au suit pe tribune și au strigat să audă mulțimea toată: