După ce m-am mutat cu tatăl meu și cu nevasta lui, s-a întâmplat o nenorocire. Tatăl meu s-a îmbolnăvit de o boală care azi văd că a fost pneumonie. Eram în clasa a IV-a primară. Am fost foarte nenorocit. Dar am avut o satisfacție. Eu eram gospodarul. Am fost foarte mândru, când (aveam 11 ani) am cumpărat, la median, un car de lemne de la un țăran. Dar emoțiile cauzate de grava boală a lui tată-meu mi-au produs o curioasă psihopatie: la școală nu puteam să încep lecția. Deveneam mut. Ca să se încredințeze de adevăr, profesorul mă punea să scriu lecția pe tablă. O scriam, dar n-o puteam citi. Profesorul m-a sfătuit să fac baie de muștar, la picioare. Am făcut, în zadar. Această infirmitate m-a ținut multă vreme. Până și în liceu. Ba chiar până și azi, în anumite ocazii. Și azi, când sunt mulți într-o cameră, oameni mai străini, și trebuie să spun un „bună ziua” general, adesea nu pot, ori îl spun repezit, comic, exploziv, fiindcă îl spun printr-o mare sforțare făcută asupra mea. În fond este emoția mare față cu o împrejurare mai deosebită – și aceasta are ca bază timiditatea. De mic, am fost foarte religios. Când cineva vorbea nerespectuos de Dumnezeu, mă socoteam ofensat. Am cântat și la biserică și am citit și evanghelii, îmbrăcat în cămăși bisericești. Aceasta, pentru că eram obligați. Împrejurul meu nu prea erau oameni religioși. Religia mea era glasul temperamentului meu. Uneori am postit complet, fără să mănânc nimic toată ziua – și asta de bună voia mea.
Când am trecut la gimnaziu, s-au schimbat multe lucruri. În 1883 am intrat în gimnaziu. La început mi-a fost greu, pentru că profesorii nu știau de psihopatia de care sufeream în vorbă și adesea n-am putut spune lecția, ori o spuneam bâlbâit, cu opriri, care păreau efectul neștiinței, dar mai apoi, mai ales din clasa a II-a, am devenit o mică celebritate. Aici, în gimnaziu, am avut pe cel mai bun profesor al meu, profesorul de limba latină, pe care îl iubeam (cu admirație) așa de mult, încât odată, când s-a zvonit că are să fie permutat, m-am rugat seara, lui Dumnezeu, săptămâni întregi – să nu-l permute!
Nu știu dacă am lipsit vreodată de la școală în cei patru ani de gimnaziu. Dar nu prea învățam mult. Aveam memoria foarte bună, excepțional de bună și, ajutat și de înțelegere, n-aveam nevoie să citesc mult. De obicei, îmi era de ajuns o dată, ori de două ori.
Numele de băiat bun m-a făcut să am lecții particulare foarte devreme. În clasa a II-a dădeam lecții copilului unui franzelar, care, pe lângă 15 franci pe lună, îmi dădea adesea, când isprăveam lecția, câte două franzele. Cu cei 15 franci ajutam pe tatăl meu, care avea o leafă mică (vreo 100 de franci). Îmi opream mie ceva pentru halviță și alte luxuri de acestea.
Garabet Ibrăileanu, Amintiri din copilărie și adolescență

A. Scrie răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe cu privire la text.
1. Indică sensul contextual al expresiei ca să se încredințeze că.
2. Menţionează boala de care suferea tatăl autorului, folosind informațiile din text.
3. Precizează reacția autorului la aflarea veștii că profesorul său preferat urma să fie transferat. Ilustrează răspunsul cu o secvență din text.
4. Explică consecințele emoțiilor puternice din copilărie asupra adultului Ibrăileanu.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, o trăsătură morală a autorului, așa cum reiese din text.

B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă emoțiile puternice pot avea sau nu consecințe asupra psihicului unui adolescent, raportându-te atât la informaţiile din textul citat, cât şi la experienţa personală/culturală.

Subiectul al II-lea
Comentează textul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte, evidenţiind relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice.
Din nou te apropii
Asemeni unui copil blând
Lingându-și rana.
Pe noi ne desparte un răsărit,
Un apus înflăcărat,
O noapte care le cuprinde pe toate.

Tu ești mereu
Îndepărtându-te.
Eu cresc și mă înalț și sunt
Venind spre mine.
Și toți ceilalți, care-au căzut în fața mea
Vinovați de prea multă însuflețire și încredere,
Vor pleca.
Și cum să nu uit,
Când orice pas îl fac pătimaș.
Iată, balerinele, cu craniul mărunt
Ca o pasăre îndepărtată,
Țintuind pe cel mai lacom spectator.
Formele noastre sunt vii,
Dar ele se sting pe mari înălțimi.
Și orice lucru mărunt, cărnos, strălucitor
Se usucă până la neființă.
La capătul drumului,
Noi ne vom săruta ca două fiice crude.
Iar studiul crește cu tactul tăcut...
O ființă supremă, dintre noi, ne cunoaște.

Angela Marinescu, Prăpastia