• Legăturile dintre limbi nu sunt întâmplătoare, ci sunt, de cele mai multe ori, rezultatul unui trecut comun. Limbile se nasc, cresc si mor precum fiintele. În această evoluţie, ele se modifică neîncetat. Limba română pe care o vorbim noi nu seamănă întru totul cu cea scrisă de Eminescu și de contemporanii lui, iar uneori diferă chiar de limba pe care o vor- besc bunicii noștri. Imaginați-vă că limba română nu este altceva decât continuarea limbii latine și în felul acesta vă veți da seama cât de mult s-a putut schimba vreme de 2 000 de ani, mai ales că a fost influenţată de-a lungul timpului şi de alte limbi.

• Totodată, limbile nu evoluează la fel: din latină provin şi italiana, franceza, spaniola și portugheza, și totuși aceste limbi nu sunt identice. Motivul este că fiecare a avut istoria ei, vorbitorii au avut contact cu limbi diferite şi au înţeles lumea în mod diferit. Așa cum nici frații nu sunt identici în evoluția lor (nici măcar gemenii), nici limbile care provin din aceeași mamă nu cresc la fel.

•Și latina, la rândul ei, are numeroase surori. Atunci cine e bunica limbii române?

• Să zicem că bunica este o limbă care se vorbea în urmă cu aproximativ 5 000 de ani, pro- babil în zona Ucrainei de astăzi, dar de la care nu ni s-a păstrat nici măcar un singur cuvânt scris (poate pentru că nu s-a scris niciodată în această limbă). Asadar, tot ce putem face este să încercăm să o reconstituim, prin etimologie, pe baza trăsăturilor comune ale ,,fiice- lor" ei. Acestei limbi (bunica!) i s-a dat numele de indo-europeană, pentru că ,,fiicele" ei au lăsat urme din India până în Europa. De exemplu, pentru verbul ,,a vedea", arborele gene- alogic ar arăta astfel:


indo- europeana weid-
- sanscrita veda
-greaca veche oida
- latină videre
-slavă veche videti
- vechea germanică wit-

-română:vedea
-italiană:vedere
-franceză:voir
-spaniolă:ver
-portugheză:ver
​