Cartea cu visuri
după Otilia Cazimir
Numai eu știu, în toată lumea asta mare, ce povești minunate pot spune literele care încă nu au nume. Gângăniile acelea misterioase care sunt cuminți numai cu oamenii mari, de frică, pesemne, dar care ni se arată nouă, copiilor, în mii și mii de forme.
Așa sunt de pline de poze cărțile fără poze! E destul să fii singură și să te uiți la ele cu ochii strânși, până se împletesc genele de sus cu cele de jos: îndată literele sar de la locul lor și încep să umble în toate părțile ca furnicile. Rândurile se strâmbă, se frâng și fug, iar poveștile ies la iveală singure, zugrăvite în umbre și în lumini.
Nu știu literele, dar născocesc povești când le privesc. Astfel, poveștile „citite“ de mine pe furiș în întunericul cămării liniat, printre scânduri, cu dungi înguste de aur colbăit, nu le știu decât eu și nu le spun nimănui…
Stăm la soare în cerdac, Margareta și cu mine, așezate pe scara de la bucătărie. Pe prag, ghemuită pe un scăunel, Tasia curăță morcovi și povestește o întâmplare cam încâlcită, despre ce se petrece atunci când cad stelele. Îi ascult povestea pe bucăți. Margareta își face de lucru, scobind cu un bețișor între scânduri: colb, furnici, o scamă, o mărgică roșie…
E soare, e cald afară…
Tasia tace acum. Dacă tac și eu, o să adorm. Mă aud vorbind deodată, somnoroasă. Parcă nici nu vorbesc eu.
— Eu știu… că fiecare stea e legată de tărâmul cerului cu câte o ață de păianjen. Și când trece noaptea câte un liliac, rupe câte o ață și cade câte o stea… Asta e! Așa se întâmplă.
Margareta sare în picioare, uluită.
— De unde ai scos-o și pe asta?
— Am citit-o… undeva.
— Ai citit? Tu?
Întrebarea mă plesnește în obraz, fierbinte. Încep să văd lucrurile printre lacrimi. Dacă nu mă sfădesc, plâng.
— Să știi tu c-am citit!
— Parcă știi să citești!
Socotesc la repezeală. E marți. Icuță vine abia sâmbătă seara de la internat. Până atunci, are timp Margareta să uite ce îi spun.
— Să știi că știu. Întreabă-l pe Icuță, că el m-a învățat.
Ochii albaștri ai Margaretei mă sfredelesc cu neîncredere.
— Așa e?… Și unde ai citit, mă rog, minciuna cu stelele și cu liliecii? În „Iencușor-Ochișori“?
„Iencușor-Ochișori“ e cartea mea cu poze, singura mea carte: e cartea mea oficială.
Nu mi-e deloc drag de Iencușor. E un băiețel din cale-afară de cuminte și de bun. Nu scapă o vorbă nepoliticoasă, nu face o poznă cât de mică și nu-și pătează nici măcar o dată hăinuțele. I le-am murdărit eu odată, de ciudă. Dar și după isprava asta, el s-a uitat la mine cu aceeași privire blândă și mi-a zâmbit dulce, parcă ar fi vrut să-mi spună „mulțumesc“. Apoi mi-a fost rușine de ce-am făcut.
Nu pot să-l sufăr pe Iencușor, dar e al meu. De ce să se lege Margareta de el? Ce i-a făcut ei? Doar nu i-l dă nimeni drept exemplu de dimineața până seara, cum mi-l dă mie…
Mă ridic cu bărbia în piept, uitând să-mi scutur de colb rochița la spate. Tasia lasă cuțitul în poală, gata să intervină. Dar nu e nevoie.
— Nu-i minciună, cu stelele și cu liliecii. Și n-am citit-o în „Iencușor-Ochișori“. Am eu o carte… o carte adevărată, groasă cât toate cărțile tale la un loc și legată în piele și scrisă cu litere de aur!
Margareta mă privește din nou:
— Și unde e, mă rog, cartea asta a dumitale?
Când îmi spune Margareta „dumneata“, e semn rău. Răspund repede, că n-am încotro:
— În cămara cea veche.
Mă sprijin, moale, de stâlpul cerdacului. Mi-am trădat taina. S-a isprăvit cu lecturile mele pe ascuns, cu miros de piele scorojită, de mucegai și de mere oțetite…
Sandalele Margaretei tropăie grăbite spre cămară. Tasia se ridică și o urmează.
A ieșit la geam și mama care, când își pune ochelarii ca să lucreze, parcă se joacă de-a cucoanele. A ieșit și tata, cu o sprânceană zburlită de somnul neîmplinit al după-amiezii.
Îi văd pe amândoi prin pânza umedă a deznădejdii și nu știu ce să le spun. Plânsul mi se rupe deodată în suspine.
Cartea mea, adusă pe sus din cămară și trântită în cerdac, se risipește într-un nouraș de colb vechi, din care se desprinde în soare, delicată, sclipirea obscură și năucită a unei molii.
Cartea mea cu visuri, cu stele și cu lilieci, cartea mea cu povești, cartea mea cu minciuni, era un biet dicționar uitat, nu se mai știe nici de cine, nici de când, în bezna cămării părăsite.
​