Citeşte următorul fragment: [...] centrala electrică a oraşului. Erau trei furnale, dacă îmi amintesc bine. Imense, cilindrice, din care veşnic ieşea fum. Această imagine pe care am văzut-o zi de zi, timp de un an, îmi provoca atâta tristețe, atâta melancolie, încât mai mereu îmi dădeau lacrimile. Nu puteam să-mi explic de ce. Ce mă făcea atât de sensibil? Cum de monștrii aceia industriali trezeau în sufletul meu de începător atâta emoție? Nu cred că există pe lumea asta o poezie sau o pictură care să mă fi emoționat la fel de mult. Îmi plângea sufletul când le priveam. Durerea era atât de profundă, încât îmi afecta corpul: îmi tremura carnea, simteam intestinele cum se frământă împreună cu sufletul meu. [... Nimic nu se compară cu tristețea peisajului industrial. Nimic nu se compară cu emoţile pe care ți le provoacă aceste fiare adormite care pufăie somnoros în ceață, în noapte, în soare, în ger sau căldură. Copiii din zonele industriale sunt marcați de această tristețe pe care nu o găsești nicăieri altundeva. Noi am crescut sub privirea și månglierea lor blândă şi aspră. Le-am iubit şi le-am urât cu disperare. Peisajele industriale au o forţă teribilă asupra ta. Nu exista ceva mai frumos creat de om. Dacă frumuseţea va salva lumea, va fi această frumusețe industrială. Mai ales cea în descompunere. Frumuseţea industrială care se descompune odată cu sufletul nostru. Am regăsit această tristețe industrială la copiii din Liverpool și la cei din anumite cartiere din Detroit sau Reșița, Galaţi şi Hunedoara. Am trăit în lumi diferite, dar toţi am privit spre această gingaşă și tandră fiară industrială". Acești monștri ne-au învățat adevăratele emoții. Ei ne-au învățat să fim melancolici şi duri. Copiii care au privit şi au admirat astfel de peisaje înțeleg, nu există nimic mai sfâşietor decât dragostea față de peisajul industrial. Dacă ar fi să refac ceva din nostalgia trecutului, as reface pentru un minut acea scenă, acea clipă: privirea spre acele trei furnale a acelui suflet de copil care dorea să se maturizeze și nu putea. Cei trei giganţi adormiți pufăiau leneş în ceață în diminețile din toamna lui 1989. Eu mă pregăteam să devin matur sub privirea lor. Mă uitam la ei. În acel an uriașii au fost cu mine, m-au protejat şi mi-au stârnit cele mai puternice sentimente. Când îi priveam mă simțeam liniştit, în siguranță și, treptat, a început să îmi placă acea stare de transă dureros de plăcută. În timp ce giganţii se domesticeau sub privirile mele, Sonia mă bătea pe umăr ca să mă duc departe de acolo. Mereu m-am considerat un romantic industrial. Vasile Emu, Salbaticii copii dingo A. Scrie pe foaia de examen, în enunţuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe cu privire la textul dat.
1. Indică sensul din text al secvenţei mai mereu.
Dau coroana!!!! ​